Noi si altii

Am inceput sa scriu articole despre relatii intr-un moment cand ma despartisem de cineva care insemnase foarte mult pentru mine. Mai mult decat orice as fi vrut ca el sa imi citeasca articolele. Cred ca nici pana in ziua de azi nu a citit un articol scris de mine. As fi vrut cu tot dinadinsul sa le fi citit, as fi vrut sa aud din partea lui un comentariu, o opinie, dar.. nu a fost asa. De ce oare voiam asta? Nu era critic literar, nu cred ca ar fi putut fi un bun judecator. Cu toate astea incapatanarea lui, sau poate nici macar nu era incapatanare, de a nu citi ma durea ca si cand ai fi atins o rana deschisa. Am inceput sa scriu intr-un moment rau al vietii mele si am scris avand ca tel sa il fac pe el sa citeasca. Am incercat sa gasesc lucruri destul de "hot", destul de contoversate, destul de ..... eu stiu cum au fost, ca el sa citeasca ... El ar fi fost singurul public pe care mi l-as fi dorit.

De ce tinem mereu la opinia celor din jur? De ce ne lasam evaluati de persoane care un au nici un criteriu pentru a ne ne evalua?

Simtul umorului pe care il au alte persoane ne lasa sa fim amuzanti, inteligenta celorlalti ne lasa sa fim inteligenti, suntem moderni, incuiati, prosti, tristi, veseli in raport cu ceilalti, ei dau verdictul, ei ne spun ce putem fi si ce nu. Ne punem increderea in oameni, ne lasam evaluati de ei, sperand din tot sufletul ca ei ne vor evalua pozitiv, ne vor evalua asa cum credem ca suntem noi. Si atunci cand intervine un conflict intre aceste viziuni relatiile se rup. Relatii de business, de prietenie, amoroase...

Ne punem increderea in oameni si speram sa nu afle despre noi ce nu dorim sa afle. Cu totii vrem sa placem lumii din jur: fie ca este pentru o nota buna la scoala, fie ca este pentru o jucarie noua, fie ca este pentru o invitatie in oras, fie ca este pentru o partida de sex, toti vrem sa fim placuti, pentru ca altfel am fi singuri, am fi singuri si este cel mai greu lucru de suportat. La fel ca in copilarie cand faceam un lucru si eram rasplatiti, asa si acum: daca ne purtam bine vrem sa fim rasplatiti. Vrem o slujba mai buna, vrem respectul colegilor, aprecierea prietenilor si mai ales vrem dragostea neconditionata a persoanelelor pe care le iubim.

Cu totii ne punem increderea in oameni si cand vedem ca acea incredere nu este rasplatita, la fel ca purtatea buna din copilarie, suferim. Suferim si ni se pare nedrept, unii dintre noi plang, altii fac lucruri pe care mai tarziu le regreta, altii isi reprima durerea si devin goi sufleteste.

Cei mai multi dintre noi incetam sa ne mai punem increderea in oameni, pentru ca a da increderea unui om inseamna sa te increzi in el, sa-i dai controlul asupra unei parti din tine si sa-l dai ar insemna sa-ti incredintezi soarta ta altuia. Da, increderea este un lucru fragil, odata pierdut nu se mai recastiga. Nu ne mai incredem soarta in mainile altora, pentru ca altii ne-au facut de prea multe ori sa suferim, nu mai vrem sa ramanem frustrati ca dam si nu primim, si mai ales nu mai vrem sa suferim.

Si cu toate astea viata ramane un cerc vicios: mereu sfarsim prin a ne increde... si poate nu de fiecare data suferim...